Îi recunoșteam mirosul pielii de la zeci de metri distanță și îi știam pe dinafară numărul de fire blonde, căzute în râuri ondulate.

Cel mai frumos tablou din lume era zâmbetul ei, inocent și pur, fără strop de falsitate ori epuizare.

Avea ochii divini, cei de care toți poeții lumii au scris și la care toate femeile au râvnit.

Îi învățasem liniile palmei și o mințeam mereu că ne este scris să trăim împreună o eternitate. O căutam în fiecare secundă în care nu o aveam lângă mine și, când se îndepărta, mă simțeam pierdut și înghițit în cele mai adânci mări.

Era a mea și o voiam pentru totdeauna, cu toate că înțelegeam că zeii nu pot trăi cu muritori.

by Meta

image by Eva Creel

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: